Saptamana asta a fost ziua copilului… si cu aceasta ocazie, mi-am adus si eu aminte cum e sa fii copil. Si da, e frumos, de cele mai multe ori. Inocenta specifica, faptul ca poti vedea magia si frumusetea lucrurilor, libertatea de a fii tu insuti, fara constrangeri, fara poverile specifice vietii unui adult. Daaar, este si tare greu…

Am fost cu copiii in parc. Daria nu prea intelegea ea mare lucru, dar s-a bucurat de umbra, de iarba verde si rasetele de copil care o inconjurau la tot pasul. Vic a fost mai privilegiat. S-a jucat, s-a plimbat cu trenuletul, cu vaporasul, a mancat prostioare si s-a mai jucat putin. Apoi am fost la un loc de joaca si printre tobogane si saltele felurite, s-a dat cu tiroliana. Aici am intrat eu in rol… am platit distractia copilului, am semnat pe propia raspundere si am asteptat sa il echipeze corespunzator. Si am asteptat. Si am asteptat. El deja isi pierduse rabdarea. Eu, rezistam pe pozitii. Aveai si posibilitatea de a face traseu printre copaci si domnul dorea sa stranga un numar acceptabil de copii sa se dea DOAR cu tiroliana. Logica lui ‘Ile.

Atunci a venit ea. O fetita micuta, plina de energie, cu plete negre si rochita roz. Se baga in fata. Vic consternat… “Mami, da’ de ce s-a bagat fetita in fata?” “Nu stie ca esti si tu la coada, mami.”

Si atunci, a grait: “Auzi, tanti… eu sunt aici de mai demult de cand sunteti voooi. Si eu vreau sa fac traseu… ACUM!”. Tanti?!??!?!?!?!? No. Inspir adanc, zambesc bland (sau asa credeam eu), poate putin fortat. “Domnul formeaza aici coada pentru tiroliana. Pentru traseu cred ca trebuie sa astepti acolo”, ii zic. “Eu astept unde vreau EU!”. Bueeeei… simt ca ma inrosesc la fata. Toate replicile care imi trec prin minte s-ar putea rezuma la un lung biiiiiiiiip. Dar deh, sunt adult responsabil, un exemplu pentru copiii mei, ce tiroliana mea. Nu mai zic nimic.

Victor ma tot intreaba de ce sta moata in fata. Paaaai… prefer sa tac si ii zic sa asteptam in liniste. Incepe sa se scobeasca in nas… semn de plictiseala maxima. Printesa in rochita roz il fixeaza dispretuitor “Pe mine mama mea M-A INVATAT ca nu e frumos sa ma scobesc in nas”. Maaaa… o resimt pe asta ca pe o lovitura in tibie. Imi repet obsesiv mantra: “Sunt adult responsabil, exemplu pentru copiii mei!”. Vine domnul cu echipamentele. Ea se intoarce cu un zambet plin de satisfactie spre mine si ii intinde biletul cu o mina de invingator. “Pentru traseu va trebui sa mai asteptati, acum merg doar cei cu tiroliana”. Copilul din mine e in delir. HaHa!!! Treci la coadaaaaa! Scot si limba, da’ doar asa in imaginatia mea.

“Ma duc sa va spun lu’ mama!”. Imi ardea efectiv fata… am scapat un “Whatever…” cu voce tare, iar intern as fi continuat “Ne poate face mami cu mana cand noi ne dam cu tiroliana!!!!”.

“Mami, ce inseamna uauevaaar?”

“Aaa… nu conteaza acum. Sa mergem!”

Sa ne invatam copiii sa fie mai buni decat am fost noi, mai toleranti, mai prietenosi, mai respectuosi cu cei din jur. Pentru ca e destul de greu sa fii copil. Am zis!