Din primii ani ai vieţii învăţăm şi ne pregătim intens pentru actorie pură.

Incă de la vârste precoce până la apogeul maturităţii, când unii pot fi consideraţi adevarati artişti în a-i induce pe ceilalti in eroare, cu bune si rele, parcurgem o pregătire naturală şi exersăm, cu intenţie sau fără, skill-uri dintre cele mai variate: disimulăm sentimente printr-o mimică bună, cream false aşteptări sau salvam păreri din jur prin ce spunem, facem lucruri ‘forţate’ menite să fie trecute pe agenda personală sau să fie observate de cineva anume.

Cred ca toţi ajungem în momente în care e musai să păstrăm aparenţe, să mascăm intenţii ca să obţinem ceva, sau pur şi simplu, inconstient, să vrem să ne mintim pe noi înşine.

Să fie oare totul pentru imagine? Pentru imaginea pe care o avem fiecare despre sine, pentru imaginea pe care o au ceilalţi despre noi sau pentru imaginea pe care credem noi că o au ceilalti despre noi.

Sună destul de complicat… şi chiar este complicat!

Pentru lucruri mărunte ajungem să spunem minciuni absurde. Pentru vorbe calde dar simţite indiscrete ajungem să intoarcem spatele persoanei respective. Dar în faţa unor oameni urâţi şi răi, ajungem să zâmbim şi să ne complacem.

Nu există un ideal sau o abordare perfectă.  Există totuşi idealul fiecăruia. Fiecare işi doreste să-şi invingă propriile frici, griji, frustrări, complexe sau să fie cel bun, cel mai bun, să se simtă iubit, complet, în siguranţă, să nu fie rănit, să nu fie penibil, să nu fie minţit sau trădat.. etc.

Facem o alegere zilnică: să ne arătăm aşa cum suntem sau nu. Simţim instinctiv faţă de cine ne permitem naturaleţea şi in faţa cui e nevoie să ne punem măştile de actori. Facem exerciţii faciale şi ne străduim să nu clipim aiurea când minţim sau să nu cumva sa ne zvâcnească vreun muşchi imprudent.

Facem orice pentru protecţia sinelui – pentru că asta conteaza cel mai mult.

Ajungem să fim rautaciosi pentru că ne deranjează să vedem cum alţii se iubesc – ba chiar facem reproşuri şi ne cerem drepturi egoiste care nu ni se cuvin. Pornim lupte de dragul de a le câştiga, chiar daca alţii suferă – nu observăm. Ȋntrerupem fără probleme pe cineva când vorbeşte, pentru că suntem siguri că ceea ce vrem noi să spunem este mult mai interesant. Lăsăm o femeie însărcinată să stea in picioare în metrou, pentru că nu o cunoaştem şi nu are rost să facem efortul bunei impresii. Important e să ne simtim noi bine.

Cu bune şi rele, ne naştem actori. Dar cum ar fi dacă am renunţa la măşti, la păstrarea aparenţelor? Dacă am spune lucrurilor pe nume atunci când simţim nevoia? Dacă am vorbi direct şi la obiect ori de câte ori ne simţim nedreptăţiţi? Dacă am îndepărta de langă noi oamenii care ne fac rău şi ne rănesc?

Cei mai buni actori nu trezesc bănuieli. Poate că aceştia sunt chiar aceia pe care îi îndrăgim cel mai mult din jurul nostru, care reusesc prin diverse mijloace să-i facă pe ceilalalţi să se simtă bine, ascultaţi, înteleşi, acceptaţi. Ei fac în aşa fel ca rolul jucat să pară natural, ei se preocupă de imaginea pe care o au ceilalţi despre ei pentru că au muncit pentru rol şi mulţi din ei ajung la final de zi consumaţi total de energii – consumate cu altruism.

Dacă e să facem actorie – măcar să fie pentru cel care priveşte, pentru binestarea publicului. Poate că pentru asta ne naştem actori.